Ion Luca Caragiale, scriitor naţional de valoare universală (167 ani de la naştere)

1417

S-a născut la 30 ianuarie 1852 în satul Haimanale (azi, I.L. Caragiale), judeţul Prahova. Urmează şcoala primară în Ploieşti, apoi continuă gimnaziul „Sfinţii Petru şi Pavel” din aceeaşi localitate, după care se înscrie la Conservatorul din Bucureşti. În anul 1870, după moartea tatălui, se stabileşte la Bucureşti, unde munceşte din greu pentru a-şi întreţine familia. Este copist, sufleor, corector, gazetar. Se face cunoscut prin cronici dramatice şi traduceri de piese de teatru.


În anul 1878, Mihai Eminescu îl atrage la redacţia ziarului „Timpul”, unde va lucra şi I. Slavici. În acelaşi an, tot Eminescu îl introduce la „Junimea”, unde citeşte prima lui operă dramatică, „O noapte furtunoasă”.

În anul 1881 este revizor şcolar în districtele Suceava şi Neamţ, iar între anii 1882-1884 funcţionează tot ca revizor şcolar pentru judeţele Argeş şi Vâlcea. Prietenul său din această perioadă, Ion Suchianu, mărturiseşte care este geneza dramei „Năpasta”, a cărei acţiune se petrece în localitatea Corbeni. Venind de la Râmnicu-Vâlcea spre Curtea de Argeş, cei doi s-au oprit la o cârciumă-han de pe malul Topologului, la intrarea în satul Tigveni. Aici au fost serviţi de o fată „de o frumuseţe aşa de desăvârşită, că nu ne puteam lua ochii de la dânsa; era cât p-aci să ne încurcăm acolo, dacă nu venea vizitiul să ne spuie că trebuie să ne grăbim ca să ajungem pe lumină la Curtea de Argeş, căci noaptea nu-s tocmai sigure drumurile pe aici”. La ieşirea din cârciumă, Caragiale se adresează unor flăcăi din sat, care aşteptau să intre şi ei în cârcimă: 
„- Măi, da’ frumoasă fată aveţi voi la cârciuma voastră!
– Ei, boierule, pentru fata asta o să se facă moarte de om”. (după Ion Suchianu).
Continuându-şi drumul peste dealul Momaia, în imaginaţia lui Caragiale se ţese intriga unei drame psihologice: „Năpasta”.


Până în anul 1885 scrie şi publică alte trei comedii (publicase deja „O noapte furtunoasă”): „Conul Leonida faţă cu reacţiunea”, „O scrisoare pierdută”, „D-ale carnavalului”. După 1890 scrie nuvele, schiţe, povestiri. În anul 1905, în urma unei moşteniri, care-i refăcuse starea financiară, se autoexilează la Berlin, cu întreaga familie, dar ţine mereu legătura cu ţara. În 1907, impresionat de drama ţăranilor răsculaţi, publică într-un ziar german articolul „1907, din primăvară până în toamnă”. Articolul va fi publicat şi în Bucureşti. Trece în nemurire în noaptea de 8 spre 9 iunie 1912. Este adus în ţară şi înmormântat în Cimitirul Bellu, alături de mormântul lui M. Eminescu.
Opera lui I.L. Caragiale, în totalitatea ei, trebuie privită din unghiul mărturisit de autor: „simt enorm şi văd monstruos”.

Dacă prin Eminescu, poezia română a atins gradul cel mai înalt de dezvoltare, prin I.L. Caragiale, teatrul şi proza au cunoscut o strălucire deosebită. Caragiale este un dramaturg care interesează deopotrivă, pe un cititor european, american sau asiatic. Pornind de la realităţi româneşti – moravurile epocii şi parvenitismul autohton, creând scene şi tipuri originale, Caragiale le-a ridicat la o valoare artistică universală prin puterea de generalizare şi de sinteză, prin satira necruţătoare a viciilor, prin aspiraţia spre o umanitate superioară, prin încrederea în posibilităţile omului de a se îndrepta şi perfecţiona.

În anul 1956, comedia „O scrisoare pierdută”, în regia lui Sică Alexandrescu şi într-o distribuţie de excepţie (Radu Beligan, Costache Antoniu, Grigore Vasiliu-Burlic ş.a.) s-a jucat la un teatru din Tokio. A doua zi, presa japoneză se întreba şi se mira cât de bine le-a cunoscut moravurile un scriitor român. Criticul literar Mihai Dragomirescu afirmase cu mult înainte că I.L. Caragiale este unul „dintre cei mai mari artişti ai tuturor vremurilor”. 


În comediile sale, Caragiale analizează formele parvenirii şi ale parvenitismului ca trăsătură tipologică a omului. Mecanismele parvenirii şi tipurile caracteristice apar din prima piesă a lui Caragiale: „O noapte furtunoasă” – o comedie a vanităţii. Aceeaşi trăsătură de caracter – vanitatea – îl caracterizează şi pe Leonida din comedia „Conul Leonida faţă cu reacţiunea”. Acesta ţine consoartei sale, Efimiţa, lecţii despre republică, asigurând-o că dacă e republică „nu mai plăteşte nimeni bir”, „se face şi o lege de murături”, … „adicătelea că nimeni să nu mai aibă drept să-şi plătească datoriile”. În papuci de casă şi cu scufie pe cap, Leonida se crede un adevărat „tribun” al luptei împotriva „reacţiunii”. Prin stilul de viaţă şi pretenţii, prin logoree şi laşitate, conul Leonida este micul burghez de oricând şi de oriunde.
În „O scrisoare pierdută”, personajele aparţin marii burghezii provinciale.

I.L. Caragiale este, deopotrivă, un scriitor naţional, pentru că opera sa este reprezentativă pentru spiritul românesc în manifestările lui caracteristice, dar şi de valoare universală, întrucât a creat tipuri umane şi situaţii general-valabile, ilustrate prin variante asemănătoare în orice societate. Caragiale, pornind de la realităţile tipic româneşti, a dezvăluit esenţa spiritului uman, surprins în manifestările lui tipice. El „simte enorm şi vede monstruos”.